Sfintit cu roua suferintii - Agathodaimon

Cînd lumea se preschimbă-ntr-o umedă-nchisoare

În care-n van speranța, biet liliac se zbate

Lovindu-se de ziduri, cu-aripi șovăutoare

Și dînd mereu cu capu'-n tavanele surpate

Deodată, mînioase, prind clopote să sară

Și catre cer urlă-ngrozitoare

Lungi și nesfîrșite convoaie mortuare

Încet și fără muzici prin suflet trec mereu…

M-ați sfințit cu roua suferinții

Și mi-ați pus venin în sînge

Iar speranța-nvinsă plînge

Ca sufletul meu

Și mută-i gura-dulce a altor vremi

Cînd timpul crește-n urma mea

Iar eu mă-ntunec!

E-o oră grea și mare

Aripile-mi negre în ceruri se-ntind

Astfel lumea amuțește la-ntunecări solare

Astfel marea amuțește vulcane cînd s-aprind…

Cînd prin a vieții visuri oștiri de nori apar

A morții umbră slabă cu coasă și topor

Tăceți cum tac în spaimă, creștinii din popor

Cînd evul asfințește și dumnezeii mor!

Se mistuie-n moarte și durere

Văpaia care-n mine a strălucit

Ciudată întristare ce crește ca și marea

Pe-un țărm stîncos, pustiu…

Peste flăcări, peste fumuri, pe cadavre descărnate

Pe cîmpii deșerte, pe altare profanate

Vino, s-așezi pe ele tronul tău de oseminte

Înalță-te în culmea fumegîndelor morminte!

Căci eu nu mă las înrobit de tine, creștinule!

Cuando el mundo se convierte en una prisión húmeda

En que vana esperanza lucha el pobre murciélago

Golpeando las paredes con aleteo de alas

Y siempre asintiendo a los techos derrumbados

De repente, enojados, tocan las campanas

Y al cielo grita terriblemente

Convoyes mortuorios largos e interminables

Despacio y sin música, siempre paso por el alma…

Me has santificado con el rocío del sufrimiento

Y pones veneno en mi sangre

Y la esperanza derrotada llora

como mi alma

Y mueve la dulce boca de otros tiempos

Cuando el tiempo crece detrás de mí

¡Y me estoy oscureciendo!

Es una hora dura y grande

Mis alas negras se extienden en el cielo

Así el mundo se silencia en la oscuridad

Así el mar silencia los volcanes cuando se encienden…

Cuando a través de los sueños aparecen ejércitos de nubes

La tenue sombra de la muerte con guadaña y hacha

Cállate como los cristianos están en silencio en el miedo

¡Cuando la edad se establece y los dioses mueren!

Se quema hasta la muerte y el dolor

La llama que brillaba en mi

Extraña tristeza que crece como el mar

En una costa rocosa y desierta...

Sobre llamas, sobre humo, sobre cadáveres demacrados

En llanuras desiertas, en altares profanados

Ven, siéntate en tu trono de huesos

¡Sube a la cima de las tumbas humeantes!

¡Porque no me dejo esclavizar por ti, cristiano!